Monday, March 1, 2010

Copiii girofar

sau "Pseudourban, secol 21"


In cele de mai jos redau, discret, o convorbire pe care am purtat-o, pe un serviciu de Instant Messaging, cu un alt exponent de seama al clasei celor trecuti de 30 de ani, peste masura de zapaciti de furia lumii urbane. La vremea respectiva, acest dialog "mi-a facut ziua", pentru ca l-am gasit, in acceasi masura, amuzant si revelator. E haios pentru ca are si forma asta, luata din dramaturgie...
Pentru cei lezati de limbajul explicit: imi cer scuze, dupa cum spuneam si in subtitlu, e o manifestare urbana de secol 21, expresiile licentioase fac parte din limbajul comun. Plecaciune pentru efortul de a merge pana la capat cu lectura.

Eu: s-a furat metaxa..sa..sa..sa :))
El: vrem 3 sticle de visichi si 4 bacsuri de redbules pe ea
Eu: tare de tot
El: esti vesel? e o dimineata minunata
Eu: da, da, sunt vesel
Eu: mie imi place sa fiu vesel
El: asa sunt toti maniaco-depresivii
Eu: da-te-n pula mea!
Eu: :))
Eu: sa imi bag pula, nush ce pula mea am avut, nu am putut sa dorm
El: eu recunosc ca azi imi vine sa ma sinucid
Eu: de la manele, sa moara rolling stones
Eu: dar de ce vere, ce ai?
El: asa ca mi-ai adus aminte, eu ma fac manelist ..... gata, nu ma mai omor
Eu: :))
El: manele, alcool de proasta calitate si curve celulitice
Eu: esti in forma, imi place!
Eu: zi bah de ce esti depres?
Eu: sau nu esti?
Eu: ca pari in forma
El: nu stiu fratioare, ma enerveaza tot
El: pai numai in momente d-astea sunt in forma
Eu: tre sa te duc la film :))
El: ar trebui sa scriu ceva gen... atlas de mitocanie urbana
Eu: bai eu ti-am zis, daca vrei sa scapi, tre sa pleci de aici
Eu: in alta tara adica
El: da, in Bulgaria
Eu: ca acolo, oricum ar fi, chiar daca dai peste marlani, macar nu ai sentimetul de vinovatie ca sunt ai tai, nu ti-i asumi deloc
Eu: astia de la noi te oftica ptr. ca implicit sunt ai tai
El: sunt si ei om
Eu: :))
Eu: am citit dimineata o faza super tare pe un blog
Eu: cica: tati, in bulgaria ce sunt mai multi: fiinte sau oameni?
Eu: :))
El: exista si raspuns?
El: :))
Eu: se pare ca nu
Eu: e ceva metafizic, ne depaseste
El: la ce nivel a ajuns si umorul fratioare
Eu: dar zi si tu daca nu e super tare faza
....
Eu: eu vreau seinfeld
El: da, seinfeld rules
Eu: e ca noi, asa
El: da, noi chiar putem sa punem in practica
Eu: de cate ori m-am simtit ca la aia frate...
Eu: cu problemele alea marunte
El: cu fixuri si obsesii :))
Eu: ce distrusi suntem fratuca... vai de capu nostru
El: ce sa facem tati, asta este...
El: am stat noi si le-am analizat pe toate ca oamenii mari .... si acu, uite, ia pula
Eu: alo, pula!
El: daca vreau sa fac un copil acuma, la cat de dezorientat sunt, cred ca iese girofar
Eu: pai da ma, ca le-am analizat noi ca oamenii mari atuci cand eram mici, noua nu ne-a zis nimeni nimic despre joi-de-vivre
Eu: noi am trait in morala faci ce trebuie sa faci, cand trebuie sa faci
Eu: si nu ai ce face, daca esti un om bun, analizezi ptr ca sa nu gresesti
El: nici nu ne-am uitat prea atent la ai nostri sa ne dam seama ca habar n-aveau despre ce vorbesc

Nota: In mod evident formularile agramate sunt folosite de vorbitori in mod intentionat, pentru ca si asta face parte din aceeasi "cultura". Ne cerem amandoi scuze pentru asta.

Life in 2D

Câteodată viaţa şi, odata cu ea, individul, pot evada din spaţiile convenţionale, cele pe care ştiinţele cu generozitate ni le oferă si cu rigurozitate le sistematizează, pentru a ajunge acolo unde altă fenomenologie şi alţi parametri fundamentează existenţa.
Îmi place de multe ori să fac pasul către astfel de tărâmuri din ce in ce mai rar explorate de mult prea multi dintre semenii mei. Să părăsesc pentru câteva clipe lumea definită de cele patru dimensiuni elementare şi să îmi conturez universul altfel. Să pipăi alte forme, să văd alte culori, să aud alte sunete...

Un fapt aparent banal, pe care prefer să nu îl poziţionez în timp şi spaţiu, tocmai pentru că încerc să mă distanţez de instanţa aceasta, mi-a întărit credinţa că viaţa unui om poate fi uşor teoretizată în două dimensiuni: decenţa şi discreţia. Iată deci ceea ce am putea numi un spaţiu 2D.

Decenţa este un ansamblu complex, care, tocmai datorită complexităţii, se pare că devine din ce in ce mai greu de acceptat în lumea curentă, măcinată de atitudini mărunte şi lipsită de referenţiale solide. Decenţa este starea în care ne manifestăm cu respect si cuviinţă, urmăm o conduită plină de substanţă şi înţeles. Dacă privim decenţa in extenso putem spune că este, de fapt, starea de reverenţă în faţa propriei persoane, sublima întruchipare a înţelegerii a ceea ce suntem, a ceea ce facem, şi deopotrivă, a măsurii acestora. Atunci când alegem să fim decenţi o facem pentru că am înţeles deja ce reprezentăm şi că ceea ce facem vine in a ne sublinia eul împreună cu nevoile sale.
Odată adoptată în setul de valori personale ea ne va arăta căt de frumos şi de fluent ne putem desfăşura existenţa. Ne va face să respirăm un cu totul alt aer, să fim uşori şi să ne deplasăm printre toate „reperele” cotidiene cu viteză si precizie uluitoare. Decenţa ne va face să ne strângem ţoalele întinse în faţa ferestrelor sufletului pentru a lăsa ceea ce e bun şi frumos în jur să lumineze în interior şi pentru a da lumină acolo unde ea nu este, atunci cand păşim pe căi intunecoase.

Discreţia, ne spun dicţionarele, este calitatea de a nu dezvălui secrete încredinţate. Ei bine, da! Lumea ce ne înconjoară ne dezvăluie, de cele mai multe ori fără mijlocirea voinţei noastre, taine din cele mai diverse, din cele mai apasătoare şi greu de deznodat. Cât de mici părem atunci când furăm aceste taine de acolo de unde ne sunt dezvelite şi le scoatem pe taraba iarmarocului urban! Cât de urâţi ne face să părem bucuria pe care o simţim la auzul clinchetului celor câţiva galbeni pe care i-am câştigat în colbul pieţii. Oare de ce ne este atât de greu să ne înălţam privirea înspre cer fără frică de raza orbitoare, după ce am îngropat mai adânc taina ce tocmai am aflat-o? De ce nu vrem să păşim mândri şi cu ţintă printre ologii întregi la trup care cerşesc târâş un crâmpei din viaţa altuia? Câtă satisfacţie imi umple sufletul atunci când mă împiedic de câte un secret al vreunui semen lovit de ghinionul numit "cât de mică-i lumea", îl împing cu vârful cizmei mai la umbră, ferit de ochii altora, şi tot atunci îl uit. Gustul e sublim nu din trufie, ci din bucuria de a nu schimba ceva ce eu nu am dreptul să schimb.

De ce nu încercăm mai des paşii frumoşi ai dansului prin alte lumi? Eu vă invit tot timpul.