La Cafea

In dimineata asta am descoperit un motiv pentru care poate sa imi placa de mine. In timpul aceleasi cafele pot sa ascult Pantera si Sophie Ellis Bextor, una dupa alta. Si sa imi placa la fel de mult. Dubios, nu pot sa neg. Dar asta e minunea muzicii pentru mine.
Si ma face sa zambesc gandul ca marea majoritate nu poate intelege.

Copiii girofar

sau "Pseudourban, secol 21"

In cele de mai jos redau, discret, o convorbire pe care am purtat-o, pe un serviciu de Instant Messaging, cu un alt exponent de seama al clasei celor trecuti de 30 de ani, peste masura de zapaciti de furia lumii urbane. La vremea respectiva, acest dialog "mi-a facut ziua", pentru ca l-am gasit, in acceasi masura, amuzant si revelator. E haios pentru ca are si forma asta, luata din dramaturgie...
Pentru cei lezati de limbajul explicit: imi cer scuze, dupa cum spuneam si in subtitlu, e o manifestare urbana de secol 21, expresiile licentioase fac parte din limbajul comun. Plecaciune pentru efortul de a merge pana la capat cu lectura.

Eu: s-a furat metaxa..sa..sa..sa :))
El: vrem 3 sticle de visichi si 4 bacsuri de redbules pe ea
Eu: tare de tot
El: esti vesel? e o dimineata minunata
Eu: da, da, sunt vesel
Eu: mie imi place sa fiu vesel
El: asa sunt toti maniaco-depresivii
Eu: da-te-n pula mea!
Eu: :))
Eu: sa imi bag pula, nush ce pula mea am avut, nu am putut sa dorm
El: eu recunosc ca azi imi vine sa ma sinucid
Eu: de la manele, sa moara rolling stones
Eu: dar de ce vere, ce ai?
El: asa ca mi-ai adus aminte, eu ma fac manelist ..... gata, nu ma mai omor
Eu: :))
El: manele, alcool de proasta calitate si curve celulitice
Eu: esti in forma, imi place!
Eu: zi bah de ce esti depres?
Eu: sau nu esti?
Eu: ca pari in forma
El: nu stiu fratioare, ma enerveaza tot
El: pai numai in momente d-astea sunt in forma
Eu: tre sa te duc la film :))
El: ar trebui sa scriu ceva gen... atlas de mitocanie urbana
Eu: bai eu ti-am zis, daca vrei sa scapi, tre sa pleci de aici
Eu: in alta tara adica
El: da, in Bulgaria
Eu: ca acolo, oricum ar fi, chiar daca dai peste marlani, macar nu ai sentimetul de vinovatie ca sunt ai tai, nu ti-i asumi deloc
Eu: astia de la noi te oftica ptr. ca implicit sunt ai tai
El: sunt si ei om
Eu: :))
Eu: am citit dimineata o faza super tare pe un blog
Eu: cica: tati, in bulgaria ce sunt mai multi: fiinte sau oameni?
Eu: :))
El: exista si raspuns?
El: :))
Eu: se pare ca nu
Eu: e ceva metafizic, ne depaseste
El: la ce nivel a ajuns si umorul fratioare
Eu: dar zi si tu daca nu e super tare faza
....
Eu: eu vreau seinfeld
El: da, seinfeld rules
Eu: e ca noi, asa
El: da, noi chiar putem sa punem in practica
Eu: de cate ori m-am simtit ca la aia frate...
Eu: cu problemele alea marunte
El: cu fixuri si obsesii :))
Eu: ce distrusi suntem fratuca... vai de capu nostru
El: ce sa facem tati, asta este...
El: am stat noi si le-am analizat pe toate ca oamenii mari .... si acu, uite, ia pula
Eu: alo, pula!
El: daca vreau sa fac un copil acuma, la cat de dezorientat sunt, cred ca iese girofar
Eu: pai da ma, ca le-am analizat noi ca oamenii mari atuci cand eram mici, noua nu ne-a zis nimeni nimic despre joi-de-vivre
Eu: noi am trait in morala faci ce trebuie sa faci, cand trebuie sa faci
Eu: si nu ai ce face, daca esti un om bun, analizezi ptr ca sa nu gresesti
El: nici nu ne-am uitat prea atent la ai nostri sa ne dam seama ca habar n-aveau despre ce vorbesc

Nota: In mod evident formularile agramate sunt folosite de vorbitori in mod intentionat, pentru ca si asta face parte din aceeasi "cultura". Ne cerem amandoi scuze pentru asta.

Life in 2D

Câteodată viaţa şi, odata cu ea, individul, pot evada din spaţiile convenţionale, cele pe care ştiinţele cu generozitate ni le oferă si cu rigurozitate le sistematizează, pentru a ajunge acolo unde altă fenomenologie şi alţi parametri fundamentează existenţa.
Îmi place de multe ori să fac pasul către astfel de tărâmuri din ce in ce mai rar explorate de mult prea multi dintre semenii mei. Să părăsesc pentru câteva clipe lumea definită de cele patru dimensiuni elementare şi să îmi conturez universul altfel. Să pipăi alte forme, să văd alte culori, să aud alte sunete...

Un fapt aparent banal, pe care prefer să nu îl poziţionez în timp şi spaţiu, tocmai pentru că încerc să mă distanţez de instanţa aceasta, mi-a întărit credinţa că viaţa unui om poate fi uşor teoretizată în două dimensiuni: decenţa şi discreţia. Iată deci ceea ce am putea numi un spaţiu 2D.

Decenţa este un ansamblu complex, care, tocmai datorită complexităţii, se pare că devine din ce in ce mai greu de acceptat în lumea curentă, măcinată de atitudini mărunte şi lipsită de referenţiale solide. Decenţa este starea în care ne manifestăm cu respect si cuviinţă, urmăm o conduită plină de substanţă şi înţeles. Dacă privim decenţa in extenso putem spune că este, de fapt, starea de reverenţă în faţa propriei persoane, sublima întruchipare a înţelegerii a ceea ce suntem, a ceea ce facem, şi deopotrivă, a măsurii acestora. Atunci când alegem să fim decenţi o facem pentru că am înţeles deja ce reprezentăm şi că ceea ce facem vine in a ne sublinia eul împreună cu nevoile sale.
Odată adoptată în setul de valori personale ea ne va arăta căt de frumos şi de fluent ne putem desfăşura existenţa. Ne va face să respirăm un cu totul alt aer, să fim uşori şi să ne deplasăm printre toate „reperele” cotidiene cu viteză si precizie uluitoare. Decenţa ne va face să ne strângem ţoalele întinse în faţa ferestrelor sufletului pentru a lăsa ceea ce e bun şi frumos în jur să lumineze în interior şi pentru a da lumină acolo unde ea nu este, atunci cand păşim pe căi intunecoase.

Discreţia, ne spun dicţionarele, este calitatea de a nu dezvălui secrete încredinţate. Ei bine, da! Lumea ce ne înconjoară ne dezvăluie, de cele mai multe ori fără mijlocirea voinţei noastre, taine din cele mai diverse, din cele mai apasătoare şi greu de deznodat. Cât de mici părem atunci când furăm aceste taine de acolo de unde ne sunt dezvelite şi le scoatem pe taraba iarmarocului urban! Cât de urâţi ne face să părem bucuria pe care o simţim la auzul clinchetului celor câţiva galbeni pe care i-am câştigat în colbul pieţii. Oare de ce ne este atât de greu să ne înălţam privirea înspre cer fără frică de raza orbitoare, după ce am îngropat mai adânc taina ce tocmai am aflat-o? De ce nu vrem să păşim mândri şi cu ţintă printre ologii întregi la trup care cerşesc târâş un crâmpei din viaţa altuia? Câtă satisfacţie imi umple sufletul atunci când mă împiedic de câte un secret al vreunui semen lovit de ghinionul numit "cât de mică-i lumea", îl împing cu vârful cizmei mai la umbră, ferit de ochii altora, şi tot atunci îl uit. Gustul e sublim nu din trufie, ci din bucuria de a nu schimba ceva ce eu nu am dreptul să schimb.

De ce nu încercăm mai des paşii frumoşi ai dansului prin alte lumi? Eu vă invit tot timpul.

Stitch me up - Show me how

Mai exista asa ceva? - De la Kelly Jones citire:

"Blackened mood, I'm sick of you
It's time that you got out my life
You bring me down
Lack of sleep is killing me
I think it's time I closed my eyes
For a while

I almost touched it
But then it slipped right through my hands
Could almost see it
But then it slipped right out my mind

I want you to show me
I know you know how
To live every moment like they all count
Teach me to love you
Shine me the light
'cause I'm in the darkness
It's time I got out

Cracked and wounded
Down and out
It's time the bleeding got cleaned up
Stitch me up

I almost touched it
But then it slipped right through my hands
Could almost see it
But then it slipped right out my mind

I want you to show me
I know you know how
To live every moment like they all count
Teach me to love you
Shine me the light
'cause I'm in the darkness
It's time I got out

I want you to show me.
Just show me and shine me the light
Show me how, shine the light on me,

Won't you show me
How to live every moment
Shine me the light of your soul
and teach me how to love like you do
Like it's the last day of the world"

Unii rromi e tigani

Sau: "Si gunoierii e eco"

Intr-una din zilele ce s-au petrecut pe langa mine saptamana trecuta am fost martorul unei intamplari din genul “street”, care m-a facut sa ma revolt (mi se intampla zilnic, nu din cauza asta mi se pare originala intamplarea) si sa rad de unul singur in mijlocul strazii in aproximativ acelasi timp (asta nu mi se intampla zilnic, orasul* e in general trist, cel mult serios).

Intre parcarea unde imi las masina, atunci cand ecologistul din mine pierde lupta cu lenesul si cu capitalistul deopotriva si, pe cale de consecinta folosec autoturismul din dotare, si biroul in care activez, trebuie sa parcurg un traseu lung de cateva sute de metri, de-a lungul Caii Rahovei. In ziua despre care vorbesc, un Golf 4 Variant cu numar din ala care incepe cu P, adica inmatriculat la Ruse, statea aparent cuminte in coada de la semafor. Dar aparentele au fost repede curmate de succesiunea urmatoare: geamul din dreapta fata s-a deschis, o mana a iesit tacticos prin gaura rezultata, impreuna cu o punga cu continut nedefinibil vizual, s-a balansat usor si a dat drumul, intr-o urmare perfect armonioasa a balansului, pungii care a aterizat pe caldaram... Evident am facut spume interioare, urticarie pe burta si mi-am adancit ridurile frontale! “Cum e posibil ca nesimtitii astia sa arunce o punga cu gunoi, nu o hartioara, nu un muc, drept in mijlocul strazii??? Eu ajung sa construiesc comparatii, metafore, alegorii, hiperbole (toate cu si despre primari de sector) mai abitir decat fratele codrului, romanul nascut poet adica, cautand minute in sir un cos de gunoi in care sa arunc un nemernic de rest de tigara, iar astia isi desearta reziduurile fara cea mai mica tresarire???”. Chiar ma suparasem Dom'le!

Si de aici totul se shimba ca natura in aprilie. Doua doamne cu functia de gunoier, de origine rroma, ce se deplasau cu tarnurile spre urmatoarea misiune de ecologizare urbana (curatenie adica) isi arata brusc uimirea si, subsecvent, revolta, incepand sa arate cu degetele si cu maturoaiele inspre masina si sa urle diverse expresii curtenitoare la adresa pasagerilor. Punctul culminant al intamplarii vine abia acum: ajung in dreptul masinii si pe locul din spate vad chipul unei balaoachese de aceeasi origine cu tantinele gunoiere. Ma linistesc intrucatva. Cele doua continua sa gesticuleze si sa se adreseze din ce in ce mai colorat pacatosilor din masina pana in clipa in care fac aceeasi constatare despre apartenenta socio-etnica a injuratilor. Urmeaza un moment de tacere, dupa care, in timp ce isi lasa dezamagita mainile pe langa trup, una dintre doamne glasuie astfel: “Lasa-i fah, ca n-ai ce ca sa le faci! Tu nu vezi ca ie tigani?”.

*orasul - nu este vorba neaparat despre Bucuresti, ci de orasul conceptual. N.a. pentru cei care au exultat pana aici intelegand ca mi-am incheiat povestea de dragoste cu acest oras. Ei bine, nu!

Switch Off (-Road)

Am petrecut doua zile absolut dementiale la Valeni de Munte cu ocazia cupei ORR. Adica am participat in calitate de copilot la un concurs off-road. Doua zile in care: am cunoscut noroiul in cele mai mici detalii calitative si cantitaive, Sf. Ilie a fost mai hulit decat pe vremea potopului lui Noe, copacii au devenit punctul fix de care avea nevoie Arhimede pentru a intoarce lumea (noi am intors numai masina, dar e un inceput bun), am urcat pantele in patru labe cu carligul de la troliu prins in curea, am aflat cat de greu e un Patrol 4,2 atunci cand l-am tinut atarnat deasupra unei rape cu "sufa de copac" (cu ajutorul unui... copac, evident!), am ragusit urland numai cuvintele "stanga", "dreapta", "da-i gaz" si "scoate trolilul", m-am simtit umilit de niste fete frumoase cu casti in cap si carlige de trolii in brate care alergau pe pante mai repede decat o fac eu in parc, am invatat sa fug la vale cu spatele inainte, dand din maini si urland din toti bojocii cuvintele amintite si soptind printre dinti altele mai urate, am simtit acut nevoia sa ma ridic in picioare atunci cand in carciuma a intrat, cu lanterna frontala inca pe cap si plin de noroi de sus pana jos, la ora din noapte la care noi eram deja beti, singurul om care a terminat traseul de open din prima zi, am avut in stanga mea un pilot fara experienta dar cu atata ambitie incat sa nu vrea decat sa faca proba speciala fara troliu si a facut-o, am fost numiti "panselute" pentru ca am iesit din traseu fara sa terminam, cu masina intreaga si cu benzina in rezervor, si mi s-a facut rusine, in fine, in care am avut o droaie de revelatii de ordin tehnic sau uman.
Finalul ne-a adus locul 5 (din 30 de masini) si cateva priviri admirative trase pe furis. Ma simt tare mandru!... Mai vreau!

Multumiri pentru Mika, ale carei poze pot ilustra un pic rezumatul gatuit de emotii...

A trecut doar un an

In dimineata asta, m-am trezit, conform noului program autoimpus, la 6.30, iar dupa 30 minute m-am asezat la birou cu pofta de munca. Dupa vreo doua ore mi-am aruncat privirea inspre geam: un soare smecher imi batea in ferestre si lucea pe verdeata de printre blocuri… Inima mi-a batut mai tare si un zambet larg mi-a invadat fata..
DA!!! Exact acum un an un membru al clanului Lazarof facea pentru prima oara cunostinta cu soarele smecher si verdeata din Central Park, New York, NY.
Iar acum imi e dor… Imi e dor de Columbus Avenue, sa beau un Sam Adams in barul “nostru” de pe Lexington, sa ma dau cu bicla prin Central, sa stau la coada in fata unui club din Chelsea pe 14th Street, de mirosul de Star Bucks si de vocea lui Ionut spunand “Morning! A tall Mocca, please!”, de burgerii absolut infecti de la Wendy’s, de sunetul marii amestecat cu zgomotul de trafic din Battery Park, sa ma zgaiesc in vitrine mult prea vestite ca sa le mai insir si eu pe aici, de aerul special din SoHo, de trenurile pe care scrie B’Klyn, de turbanele soferilor de taxi, de… cred ca de tot!
Am plecat de acolo si am lasat in urma un uragan care a izbucnit in toata puterea la cateva ore dupa decolarea noastra si o criza mult prea urata care s-a pornit la o saptamana dupa ce noi ne-am pozat in fata cladirii NYSE... Ironic, nu?

Multumesc Ana, Mickey si Ionut pentru ca dorul nu ar fi fost la fel daca pe toate astea nu le-as fi gustat si trait impreuna cu voi. Cheers! La primul Old Sam pe care am sa il beau, daca nu om fi tot impreuna, sunt sigur ca am sa ma gandesc la voi si la cum am spus fara retinere: “Ce bere de cacat au astia frate!” Cat de buna e!....
















Ei sunt!


















In China Town - ce bine era

Pana cand?

sau Cat de rezistent e curul romanului?

“Un cetatean ajunge la poarta unei ferme, intra si observa cu mirare un caine care sta intr-o pozitie oarecum comoda si il latra din cand in cand, dar cu aceeasi frecventa schelalaie. Mirat, il intreaba pe fermier:
- De ce schelalaie domnule cainele?
- Pai sta pe un cui.
- Nu inteleg…. De ce nu pleaca?...
- Pentru ca nu il doare indeajuns de tare.”
Am inceput acest post cu un banc pe care l-am gasit citind blog-ul lui Exarhu (mentiunea trebuie facuta pentru ca nu imi doresc sa fiu catalogat drept plagiator de comment-uri). Bancul reflecta perfect natura noastra, a romanilor. In fapt la citirea glumei am zambit si mi-am spus ca animalul in mod sigur e roman. Sa nu se inteleaga acum ca am descoperit in mine un adanc filon anti-romanism. Nu, consider ca mai avem inca o groaza de caracteristici foarte frumoase si demne de lauda. Insa nu pot sa nu remarc ca una dintre trasaturile definitorii ale poporului meu este delasarea aceea vecina cu ignoranta si cu nesimtirea.
Suntem adevarati artisti cand vine vorba sa lasam lucruri care nu ne plac, ne incomodeaza, ne fac chiar rau, sa continue sa existe in vietile noastre, cu o seninatate absolut inexplicabila, ca sa nu spun prosteasca. Si asa imi aduc aminte cum am conluzionat eu la un moment dat ca cel mai mare nesimtit din istoria omenirii a fost ciobanasul ala belstemat din Miorita – imnul neoficial al Romaniei.
Oare cate porcarii trebuie sa ni se intample, cate nelegiuri si nesimtiri trebuie sa induram, cate palme trebuie sa ne luam peste ochi, cate vorbele grele trebuie sa ne auda urechile, cate situatii penibile trebuie sa ne aibe drept protagonisti pana sa reactionam ferm, decisiv? Nu am sa fac o lista cu toate cele pe care le induram noi ca indivizi pentru ca internetul ar incepe si el sa schelalaie. Dar diversitatea lor este atat de mare incat ma cutremur de fiecare data cand ma gandesc la asta.
Nu mai astept ziua in care o sa iasa din noi personajul ala puternic care sa dea cu noi de pamant,. Nu. Nu ma mai intereseaza soarta colectiva, nu din cauza ca sunt rau, ci pentru ca pur si simplu nu mai am speranta pentru asta. Astept clipa in care eu am sa gasesc undeva forta sa imi ridic curul de pe cui.

Cum e?

sau Intrebare pentru nimeni

Cum e…
… Sa lasi in urma privirii tale cel mai albastru val?
… Sa nu iti pese ca in urma ta nisipul si-a zbarlit perii in forma de talpa?
… Sa te apesi pe perna mea pana miroase a tine?
… Sa zambesti hoteste cand podeaua lipaie sub pasii tai in semn de simpatie?
… Sa nu bagi de seama ca printre degete ti se scurge un strop din marea mea?
… Sa imi mangai parul ca si cum ti-ai purta degetele prin fan proaspat cosit?
… Sa mi te uiti in ochi dansand si sa nu vezi dacat ca, de fastaceala, incurc un vals cu un tango?
… Sa iti porti gandul prea departe si prea sus atunci cand iti tin capul in poala?
… Sa nu iti para decat ca imit un peste de acvariu atunci cand iti soptesc ca te iubesc?
… Sa mergi pe strazi dragi mie ca pe niste biete uliti noroiase?
… Sa iti strangi in brate pieptul obraznic cand te-as vrea cu mainile de gatul meu?
… Sa uiti de cearta si sa canti o strofa vesela?
… Sa fii rece cand lumea toata ar vrea sa o incalzesti cu un suras?

Summer's Gone

Stiu, vara doar ce a inceput... si chiar cu un week-end plin din toate punctele de vedere; atat de plin incat in clipa cand am apasat prima data pe pedala de acceleratie pe drumul spre casa mi-au dat lacrimile... Ziua de dupa a fost atat de apasatoare si plina de angoasa de parca ar fi fost prima zi de octombrie. Nici nu mi-am dat seama ca a fost cald ca in iulie. Astfel incat am ascultat obsesiv piesa asta (poate si pentru ca urmeaza sa-i vad pe baieti in curand) si, desi exista post-uri care astepta de prea mult timp sa plece de pe hartie si sa urece pe blog, am simtit ca trebuie impartasita cu cei care binevoiesc sa ma viziteze.
Sper ca pana in prima zi de octombrie sa mai existe week-end-uri la fel de devastatoare si sa faca cineva o melodie care sa ne spuna "Summer's here all the time"

Crezul – mai mult sau mai putin ortodox

Avand in vedere ca in ultimele zile m-am privit atent, in liniste (desi week-end-ul a fost tare agitat), am dat, in amintirile mele, peste o scrisoare in care mi-am declarat, candva, convingerile legate de ceea ce numim, in diverse ocazii sau conjuncturi, dragoste. Am sa imi permit, cu speranta ca fata careia ii era adresata epistola nu va considera acest lucru drept un afront, sa public aici cele cateva randuri. Pentru ceilalti cititori: o fac fara nici un fel de incarcatura, nu inseamna decat ce e scris acolo, e felul meu de a privi acest aspect al vietii, atat. Asadar…

“Draga Mea,

Tare mi-as fi dorit ca lucrurile sa nu stea asa, tare as fi vrut sa vrei sa ma trezesti, sa nu imi oferi posibilitati gentile de a nu reactiona, sa nu-ti pese de ora sau context. Mi-ar fi placut sa formezi numarul meu de telefon, atunci cand abia vezi cifrele pe taste si sa imi spui ca iti e dor de mine. Sa ma iei de mana si ma strangi fara sa-ti pese ca poate te-as lua de copil sau iubitoare de telenovele. Sa imi fi dat o scatoalca peste fata atunci cand te-am pupat pe neasteptate si in acelasi timp sa-mi fi zambit cu gura pana la urechi. Sa nu te fi retras o suta de yarzi ori de cate ori am facut un pas spre tine.
Toate astea ar putea sa sune pretentios, eu as putea fi luat drept pretentios, recunosc. Dar daca ai sa privesti lucrurile mai cu atentie ai vedea ca nu iti ceream decat sa ma lasi sa ma indragostesc. Vezi? Mie nu imi e frica sa fiu luat drept copil. Si e atat de simplu... Si tot asa iti dai seama de ce am trait la un moment dat The Fear You Won't Fall... Mda, eu, in ciuda a tot ce a fost in viata mea, in pofida durerilor pe care le-am suferit atunci cand cineva drag mie a disparut, intr-un fel sau altul, de langa mine, nu imi doresc altceva decat sa ma bucur de clipele alea cand logica si socotelile dispar. Nu imi doresc sa fiu langa cineva numai pentru ca sa am si eu ce au altii. Pentru mine scopul asta e absolut inexistent, nu are forma, nu face parte din lumea mea. Ma descurc foarte bine si fara tinta asta.
Imi pare rau ca nu ai vazut in mine, sau poate daca ai vazut sau simtit ai ascuns asta foarte bine, altceva decat inca o posibilitate de a esua lamentabil. Un alt drum spre momente nefericite. Si iata ca ai primit si rapunsul la intrebarea cu ce m-ai intristat. Pentru mine e poate cel mai important ca persoana care e langa mine, atunci cand ma plimb prin parc, atunci cand imi beau galetile de bere, atunci cand ne uitam la film, cand injuram la meci, sau cand facem dragoste, sa se simta bine, sa ii fie confortabil, sa se bucure ca e langa mine si sa nu vrea sa fie in alta parte.
Am sa fiu scurt in a-ti impartasi inca o data ceva din experienta mea: atitudinea asta este ceea ce se numeste "losing hand". Indiferent ce carti are sa puna dealer-ul pe masa, indiferent cat de slabi sunt adversarii, indiferent de cate ori joci, mana asta nu o sa te faca niciodata castigatoare.
Te rog sa ma crezi ca acum cand scriu randurile astea, care iata ca se inmultesc si care poate risca sa te plictiseasca ingrozitor, nu sunt trist, nu sunt furios, nu privesc in gol.
Mi s-a reprosat de multe ori ca gandesc radical. Am fost radical atunci cand eram tanar si voiam sa ma lupt cu toata lumea pentru ceea ce credeam si voiam eu. Nu mai sunt asa. Acum insa sunt mai dornic decat oricand sa nu mai imi pese de fantome, de conventii, de ceea ce spun altii. Si asta pentru ca sunt "loosing hands". Daca ma uit in oglinda pe care tocmai am montat-o cu pricepere inginereasca nu vad decat un om care nu prea mai are timp sa se uite la ce-a fost sau ceea ce il ameninta dintr-o umbra de care nici macar nu e sigur ca exista. Pentru mine e sigur ca nu pot sa ma indragostesc de cineva despre care imi place mie sa cred ca exista. Nu sunt genul de om care sa aibe o relatie cu propriai-i imaginatie, nu pot pentru ca nu stiu sa o fac. Neil Young spunea intr-un cantec "If you follow every dream you might get lost"... am fost prea mult timp pierdut. Poate ca nu stiu sa cooperez in sensul asta. Dar pana la capat eu asta sunt.
Raman cu speranta ca totusi nu ma inscriu chiar in Top Five-ul dezamagirilor si ca atat cat ti-am aratat din mine nu este chiar dezagreabil. Imi doresc pe undeva sa te intalnesc la un moment dat out of the blue si sa vad ca ai putut totusi sa nu te mai impiedici de cioturile peste care de mult trecusei. Fericirea nu e un scop iar dragostea nu e o competitie. Pe astea doua pur si simplu nu le gasesti, le traiesti si gata! :)
Eu am sa calatoresc in continuare printre dorintele mele de copil care l-a luat pe NU in brate.

Cu bine,

Z”

You Made Me Feel Like The ONE!

Pentru toate femeile care m-au iubit asa cum sunt, mofturos, uricios, cu un zambet tamp pe fata, sau pus pe sotii.
Pentru cateva ore de autostrada A2 atunci cand totul era pe sfarsite si cantam amandoi versurile in care ne regaseam mai mult, pentru diminetile de Expirat cand, printre aburii de tequila cautam, urland Take a Look At Me Now!, o pereche de ochi ce speram sa ma pandeasca dintr-un colt, pentru noptile in care tot ce auzeam era un geamat in ureche si pe Kelly in boxe, pentru o dimineata pe malul marii in care nu puteam sa ma gandesc decat la un oras din partea ailalta a continentului...
Asa cum Dakota e mereu cu mine, amintirile astea imi vor sta mereu in buzunarul de la piept.

Eu votez cu PISTA!

Cei ce ma cunosc stiu ca nu am fost un mare amator de Vama-Veche… Si asta din cateva motive simple. In primul rand sunt constantean si nu am avut niciodata de vreo prezentare deosebita a marii pentru a ma bucura de ea – am crescut pe plajele Constantei printre tot felul de melteni care veneau cu gogosari si salam la pachet, am jucat fotbal in fata hotelurilor Bucuresti si International din Mamaia fara sa imi pese de turistii bogati care isi tineu fesele departe de nisip lafaindu-se pe sezolnguri – nici nu stiam ca sunt acolo. Am facut baie langa Cazinoul din Constanta in chiloti albi fara sa conteze ca pe faleza se plimbau tot felul de pipite. Marea aia a fost tot timpul a mea. Apoi era vorba de distanta: pentru plaja vara era de ajuns sa ma sui in 23 sau intr-un maxi-taxi si sa ma scald pe unde voiam eu. Sau chiar doar sa o iau la vale din fata blocului si in 10 minute eram la “3 papuci” si saream de pe dig unde credeam eu ca e apa mai primitoare.
De 1 Mai (ca aici voiam sa ajung)?... Pai de ce am fi carat toata bautura aia prin tren si mai apoi prin autobuz sau mai stiu eu ce mijloc de locomotie pana in Vama?... Era mai simplu: aroape ca ne aruncam din mers in Constinesti sau Neptun si gata! Sau ne duceam la un gratar inghesuiti in vreo doua Dacii si iarasi gata!
Insa de cativa ani ma roade subiectul Vama-Veche, din ce in ce mai intens… Mai precis de cand au inceput sa o salveze unii si altii. Ei bine, pentru salvatori: sa stiti ca e mai misto decat am gasit-o de mai multe ori de-a lungul anilor trecuti… Eu zic sa nu va mai chinuiti sa salvati nimic. Vama e Vama si cu blocuri! Pentru toate generatiile Vama a insemnat “altfel” sau “NU”. E acelasi lucru si acum. Doar ca nu mai e “altfel-ul” sau “NU-ul” ala, de atunci, din fiecare generatie in parte. Si acum se umbla cu NU in brate prin Vama. Problema este ca celor ce au iubit locul asta candva nu le place NU-ul actual: isteric, plin de angoasa, jegos, mai zgomotos decat un tractor, bolnav de blenoragie, drogat, intoxicat cu alcool, iubitor de shaorma, ragusit, tatuat, gaurit in buza, cu limba mai spurcata decat o revista porno. Dar e un NU mai sincer si mai liber decat a fost vreodata. S-a nascut liber si si-a ales singur drumul pana in praful Vamii; toata lumea a incercat sa il tina afara si totusi e acolo… Oamenii astia de il tin acum in brate nu au cantat niciodata “Treiculoricunoscpelume”, nu au mers la munca patriotica, nu au recitat hectare de poezii despre nimeni. Daca vor sa protesteze o fac fara sa le fie frica, stiu ca e dreptul lor si il folosesc natural. Sa-i lasam in pace si sa nu le mai salvam nimic. Se vor descurca ei, vor gasi ei ce trebuie si ce nu.

PS: iar pista aia de biciclete, sau de ce o fi ea, e chiar utila… seara ajungi foarte repede de la Stuf la Expirat si nici nu mai calci pe nimeni in picioare.