Câteodată viaţa şi, odata cu ea, individul, pot evada din spaţiile convenţionale, cele pe care ştiinţele cu generozitate ni le oferă si cu rigurozitate le sistematizează, pentru a ajunge acolo unde altă fenomenologie şi alţi parametri fundamentează existenţa.
Îmi place de multe ori să fac pasul către astfel de tărâmuri din ce in ce mai rar explorate de mult prea multi dintre semenii mei. Să părăsesc pentru câteva clipe lumea definită de cele patru dimensiuni elementare şi să îmi conturez universul altfel. Să pipăi alte forme, să văd alte culori, să aud alte sunete...
Îmi place de multe ori să fac pasul către astfel de tărâmuri din ce in ce mai rar explorate de mult prea multi dintre semenii mei. Să părăsesc pentru câteva clipe lumea definită de cele patru dimensiuni elementare şi să îmi conturez universul altfel. Să pipăi alte forme, să văd alte culori, să aud alte sunete...
Un fapt aparent banal, pe care prefer să nu îl poziţionez în timp şi spaţiu, tocmai pentru că încerc să mă distanţez de instanţa aceasta, mi-a întărit credinţa că viaţa unui om poate fi uşor teoretizată în două dimensiuni: decenţa şi discreţia. Iată deci ceea ce am putea numi un spaţiu 2D.
Decenţa este un ansamblu complex, care, tocmai datorită complexităţii, se pare că devine din ce in ce mai greu de acceptat în lumea curentă, măcinată de atitudini mărunte şi lipsită de referenţiale solide. Decenţa este starea în care ne manifestăm cu respect si cuviinţă, urmăm o conduită plină de substanţă şi înţeles. Dacă privim decenţa in extenso putem spune că este, de fapt, starea de reverenţă în faţa propriei persoane, sublima întruchipare a înţelegerii a ceea ce suntem, a ceea ce facem, şi deopotrivă, a măsurii acestora. Atunci când alegem să fim decenţi o facem pentru că am înţeles deja ce reprezentăm şi că ceea ce facem vine in a ne sublinia eul împreună cu nevoile sale.
Odată adoptată în setul de valori personale ea ne va arăta căt de frumos şi de fluent ne putem desfăşura existenţa. Ne va face să respirăm un cu totul alt aer, să fim uşori şi să ne deplasăm printre toate „reperele” cotidiene cu viteză si precizie uluitoare. Decenţa ne va face să ne strângem ţoalele întinse în faţa ferestrelor sufletului pentru a lăsa ceea ce e bun şi frumos în jur să lumineze în interior şi pentru a da lumină acolo unde ea nu este, atunci cand păşim pe căi intunecoase.
Discreţia, ne spun dicţionarele, este calitatea de a nu dezvălui secrete încredinţate. Ei bine, da! Lumea ce ne înconjoară ne dezvăluie, de cele mai multe ori fără mijlocirea voinţei noastre, taine din cele mai diverse, din cele mai apasătoare şi greu de deznodat. Cât de mici părem atunci când furăm aceste taine de acolo de unde ne sunt dezvelite şi le scoatem pe taraba iarmarocului urban! Cât de urâţi ne face să părem bucuria pe care o simţim la auzul clinchetului celor câţiva galbeni pe care i-am câştigat în colbul pieţii. Oare de ce ne este atât de greu să ne înălţam privirea înspre cer fără frică de raza orbitoare, după ce am îngropat mai adânc taina ce tocmai am aflat-o? De ce nu vrem să păşim mândri şi cu ţintă printre ologii întregi la trup care cerşesc târâş un crâmpei din viaţa altuia? Câtă satisfacţie imi umple sufletul atunci când mă împiedic de câte un secret al vreunui semen lovit de ghinionul numit "cât de mică-i lumea", îl împing cu vârful cizmei mai la umbră, ferit de ochii altora, şi tot atunci îl uit. Gustul e sublim nu din trufie, ci din bucuria de a nu schimba ceva ce eu nu am dreptul să schimb.
De ce nu încercăm mai des paşii frumoşi ai dansului prin alte lumi? Eu vă invit tot timpul.
Decenţa este un ansamblu complex, care, tocmai datorită complexităţii, se pare că devine din ce in ce mai greu de acceptat în lumea curentă, măcinată de atitudini mărunte şi lipsită de referenţiale solide. Decenţa este starea în care ne manifestăm cu respect si cuviinţă, urmăm o conduită plină de substanţă şi înţeles. Dacă privim decenţa in extenso putem spune că este, de fapt, starea de reverenţă în faţa propriei persoane, sublima întruchipare a înţelegerii a ceea ce suntem, a ceea ce facem, şi deopotrivă, a măsurii acestora. Atunci când alegem să fim decenţi o facem pentru că am înţeles deja ce reprezentăm şi că ceea ce facem vine in a ne sublinia eul împreună cu nevoile sale.
Odată adoptată în setul de valori personale ea ne va arăta căt de frumos şi de fluent ne putem desfăşura existenţa. Ne va face să respirăm un cu totul alt aer, să fim uşori şi să ne deplasăm printre toate „reperele” cotidiene cu viteză si precizie uluitoare. Decenţa ne va face să ne strângem ţoalele întinse în faţa ferestrelor sufletului pentru a lăsa ceea ce e bun şi frumos în jur să lumineze în interior şi pentru a da lumină acolo unde ea nu este, atunci cand păşim pe căi intunecoase.
Discreţia, ne spun dicţionarele, este calitatea de a nu dezvălui secrete încredinţate. Ei bine, da! Lumea ce ne înconjoară ne dezvăluie, de cele mai multe ori fără mijlocirea voinţei noastre, taine din cele mai diverse, din cele mai apasătoare şi greu de deznodat. Cât de mici părem atunci când furăm aceste taine de acolo de unde ne sunt dezvelite şi le scoatem pe taraba iarmarocului urban! Cât de urâţi ne face să părem bucuria pe care o simţim la auzul clinchetului celor câţiva galbeni pe care i-am câştigat în colbul pieţii. Oare de ce ne este atât de greu să ne înălţam privirea înspre cer fără frică de raza orbitoare, după ce am îngropat mai adânc taina ce tocmai am aflat-o? De ce nu vrem să păşim mândri şi cu ţintă printre ologii întregi la trup care cerşesc târâş un crâmpei din viaţa altuia? Câtă satisfacţie imi umple sufletul atunci când mă împiedic de câte un secret al vreunui semen lovit de ghinionul numit "cât de mică-i lumea", îl împing cu vârful cizmei mai la umbră, ferit de ochii altora, şi tot atunci îl uit. Gustul e sublim nu din trufie, ci din bucuria de a nu schimba ceva ce eu nu am dreptul să schimb.
De ce nu încercăm mai des paşii frumoşi ai dansului prin alte lumi? Eu vă invit tot timpul.
